Oda lui Salvador Dali
O roza in inalta gradina dorita.
O roata in pura sintaxa de otel.
Dezgoleste colina de ceata impresionista.
Griurile cercetandu-si balustradele ultime.
Pictorii moderni, in atelierele lor albe,
Taie floarea aseptica a radacinii patrate.
In apele Senei un iceberg de marmura
ingheata ferestrele si imprastie iedera.
Omul calca apasat pe dalele starzii.
Cristalele deviaza magia reflexelor.
Guvernul a inchis magazinele de parfumuri.
Masina isi eternizeaza levierele binare.
O absenta de paduri, paravane si frunti
bantuie prin acoperisurile vechilor case.
Aerul isi lustrueste prisma deasupra marii
iar orizontul urca precum un mare apeduct.
Marinari ce nu cunosc ce-i vinul, nici penumbra
decapiteaza sirene in marile plumburii.
Noaptea, neagra statuie a prudentei, tine
oglinda rotunda a lunii in mana.
Un dor de forme si limite ne cuprinde.
Vine omul ce priveste cu metrul galbel.
Venus este o alba natura moarta
Iar colectionarii de fluturi alearga.
Cadaques, in oglinda apei si pe colina,
inalta trepte ascunzand cochilii.
Fluiere de lemn linistesc aerul.
Un batran zeu al padurii da fructe copiilor.
Pescarii sai dorm, fara vise, pe nisip
In larg o roza le e busola.
Zarea feciorelnica de batiste ranite
ingemaneaza cristalul mare al pestilor cu cel al lunii
O dura coloana de albe corabii-pirat
incinge amare frunti si cai de nisip.
Sirenele conving, dar fara sugestii,
ivindu-se daca le aratam un pahar cu apa dulce.
O, Salvador Dali, maslinia ta voce!
Nu-ti elogiez nedesavarsitul penel de adolescent
nici culoarea ta ce bantuie culoarea timpului tau,
ci aduc lauda dorurilor tale de vesnic limitat.
Igienic suflet, traieste pe marmure noi.
Fugi de intunecatul codru cu forme incredibile.
Fantezia iti ajunge pana unde mainile-ti
si se bucura al marii sonet la fereastra.
Lumea are penumbre surde si dezordine,
in primele randuri abordate de om.
Deja, insa, ascund peisaje, stelele
ne arata shema perfecta a orbitelor.
Curentul timpului stagneaza, ordonand formele
numerice ale unui secol si ale altuia.
Invinsa- Moartea se refugiaza fremetand
in cercurl stramt al clipei prezente.
Lundu-ti paleta, cu un glonte in aripa,
ceri luminii sa insuseasca coroana maslinului.
Ampla lumina a Minervei, construind esafoade
unde nu incape nici visul nici flora-i inexacta.
Ceri vechii lumini sa ramana pe frunte,
sa nu coboare la gura sau la inima omului.
Lumina de care se teme placuta vita bahica
si foeta dezordonata a curbei ape.
Faci bine cand pui placute cu anunturi
pe marginea intunecata ce straluceste noaptea.
Pictor fiind nu doresti sa iti inmoaie forma
schimbatoarea forma a unui nor nepravazut.
Pestele in acvariu si pasarea in colivie.
Nu vrei sa-i inveti in mare si vant.
Stilizezi sau copiezi, dupa ce ai privit
cu oneste pupile sprintarele lor corpuri.
Iubesti o materie definita si exacta
unde ciuperca nu se poate cuibari.
Iubesti arhitectura ce edifica absenta
si admiti stindardul ca pe o simpla gluma.
Isi spune compasul de otel versul scurt si elastic.
Necunoscute insule dezmit deja sfera.
Isi spune linia dreapta efortul vertical
iar cristalele cuminti isi canta geometria.
Dar si roza din gradina unde locuiesti.
Intodeauna roza, la nord si la sud de noi insine!
Linistita si concentrata ca o statuie oarba,
nestiutoare de eforturile subterane ce le pricinuieste.
Limpede roza ce ne purifica de artificiu si crochiu
deschindandu-ne usoarele aripi ale zambetului.
Roza a echilibrului fara cautate dureri.
Intodeauna roza!
O, Salvador Dali, maslinia ta voce!
Rostesc ceea ce imi spun fiinta si tablourile tale.
Nu-ti laud nedesavarsitul penel de adolescent,
Cant insa ferma directie a sagetilor tale.
Cant frumosul tau efort de geniu catalan,
iubirea-ti pentru orice are o explicatie posibila.
Iti cant inima tandra, astronomica inima
se frantuzeasca subtilitate, fara vreo rana.
Cant dorul de statuie cautat fara-ncetare,
teama de emotie ce te pandeste in strada.
Cant sirena marii ce pe tine te canta
suita pe biclicleta de coral si cochilii.
Dar inainte de toate cant un gand comun
ce ne uneste in clipele intunecate si aurite.
Nu Arta este lumina ce ne orbeste achii.
E mai intai iubirea, prietenia sau scrima.
E mai intai decat tabloul in care rabdatoe pictezi
sanul Teresei, cea fara de somn,
Corsajul strans al ingratei Matilde,
Prietenia noastra pictata ca un joc de tantar.
Urme dactilografice de sange si aur
fulgera inima Catalonei eterne.
Stele ca pumni fara soim sa te lumineza
Iar pictura si viata ta sa infloreasca.
Nici nu privi clepsidra cu aripi membranoase,
nici cruda cosire a alegoriei.
Imbraca si dezgoleste indodeauna penelul in aer
in fata marii populata de marinari si vapoare.
traducere: Alexandra Diaconescu
Almanah Arta 90
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu